În ziua în care se născu Irina vecinul de palier sădi o rodie în marea curte ce dădea spre stradă. În cinstea micuţei le spusese apoi fâstâcindu-se, căci nu prea avea obiceiul să-şi dea pe faţă sentimentele, însă acea zi fusese cu adevărat una de sărbătoare. Chiar şi Vlad bătuse încântat din palme deşi în unele momente frăţiorul avea să fie mai degrabă gelos pe noul sosit în familie. Micuţa era nespus de liniştită, chipul ei bălai împrăştia o lumină albă, aproape stranie; nu plângea mai deloc, în schimb râdea mult şi, scoţând chiote scurte, privea neîncetat undeva în sus, peste umărul maică-sii. Poate vede vreun înger, cine ştie, copii sunt atât de limpezi... îşi spunea tânăra femeie întorcând şi ea adesea capul, în speranţa că avea să zărească acel ceva, care o făcea pe mica Irina să chicotească cu atâta plăcere. Dar nu văzuse niciodată nimic, în afară de tavanul alb şi perdele groase, şi ele de un alb lăptos.

Fetiţa creştea aproape pe neobservate, cum fac mai toţi copiii după primul an. Rămase acelaşi copil liniştit cu o privire limpede şi, deşi râdea mult şi cu poftă, Irina nu vorbea. Trecu o jumătate de an, ea scotea mici ţipete asemănătoare întrucâtva unor silabe ori scurte cuvinte, de fiecare dată când ceva nu-i plăcea ori se împotrivea vreunui lucru. Straniu, îşi spuse odată maică-sa trecându-şi cu un gest absent degetele prin părul ei negru, lung şi mătăsos, e ca şi când cuvântul, în fine, silabele ar fi de fapt o formă de împotrivire, de revoltă. Un semn al rupturii. De parcă, vorbind, ea s-ar smulge dintr-un paradis al ei, care se află dincolo de cuvinte. Şi tocmai de aceea nu vorbeşte! După ce se sfătuiră îndelung, părinţii hotărâră să lase lucrurile aşa cum erau ; la urma urmei, mulţi copii începeau să vorbească relativ târziu, nu era în asta încă nimic îngrijorător. Altminteri fetiţa era perfect sănătoasă şi creştea armonios. Mama însă continuă s-o învăluiască pe Irina în sunetele limbii materne, s-o înfăşoare într-un univers sonor plin de tandreţe şi iubire ca în scutece calde, în cascade de cuvinte, cântece, poezioare şi poveşti, descriindu-i neostenit lumea aşa cum o ştia şi cum, copilă fiind o învăţase şi ea la rândul ei.

Astfel trecu încă un an, apoi încă unul şi încă unul. Irina se insinua prin casă foşnind, aluneca pe lângă perdele, un clinchet de pahar, sunetul dulce al unei furculiţe lovite de farfurie, ciocănitul în oglindă, clapele pianului din salon apăsate uşor, creionul apăsat pe hârtie, sau zgomotele înfundate din cămară dădeau de înţeles unde se afla mica umbră surâzătoare în acea clipă. Intrigat, Vlad o trăgea la răstimpuri de fustă pe maică-sa întrebând: mami, aşa o să rămână mereu surioara mea? Cum să mă joc cu ea aşa? De ce nu spune odată ceva? Era o întrebare la care nici Luiza nu ştia răspunsul. Ridica din umeri; la fel făcu şi tatăl, cînd ea întoarse odată privirea spre el, uşor nedumerit şi puţin alarmat, chiar fără să o mărturisească. Fetiţa împlinise patru ani. Era frumoasă, ochii ei albaştri, de limpezimea unui cristal, aveau o uşoară tristeţe în priviri, de parcă i-ar fi fost neîncetat dor de ceva, numai de ea ştiut.

Într-o zi însorită de început de primăvară mama rămase acasă împreună cu Irina; trebăluia prin bucătărie în vreme ce fetiţa se juca tăcută, după cum îi era obiceiul, undeva în apropierea ei; Irina se aşezase pe o cutie de carton, aflată între două scaune, plină de tot felul de lucruri vechi, nefolositoare pe care tocmai în acele zile plănuiau să le trieze împreună şi apoi să le arunce. La un moment dat, profitând parcă de faptul că mama ei era cu spatele, Irina începu să cânte cu o dicţie perfectă un cântec de copii, lung, cu multe strofe. Luiza îşi ţinu respiraţia de uimire. Nu spuse însă nimic, o lăudă doar peste umăr, fără să întoarcă capul: Bravo, îngeraşul meu. Îţi place mami? Da. Bine, atunci îl mai cânt o dată. Şi îl cântă din nou. Scena se repetă de şapte, opt, nouă ori. Îţi place? Da, scumpa... Bine, atunci ţi-l mai cânt o dată. Tânăra femeie nu îndrăznea să spună nimic, de teama ca Irina să nu se cufunde din nou în muţenia ei adâncă de până atunci. Între timp apăru şi tatăl care plecase cu băiatul la o scurtă plimbare. Asistară la sfîrşitul scenei uluiţi, cu totul zăpăciţi. Bucuros, Vlad dădu să o îmbrăţişeze şi să-i spună ceva, dar Irina începu să strige: Să nu cumva să vorbeşti, acum e rândul meu! Să nu spui nimic! spuse ea izbind cu picioruşul a împotrivire, iar gestul sună surd, înghiţit numaidecît de covorul moale. Am atâtea să vă spun! adăugă. Şi vorbi despre câte în lună şi în stele, despre ţânţarul care se cuibărise într-o crăpătură în zid, despre luna care cobora adesea să doarmă pe pervazul ei, şi balaurul care pe ea n-avea să o înghită niciodată, despre fiecare din ei în parte, chiar şi despre casă. Doar nu credeaţi că dacă nu vorbesc
n-am o părere a mea? Uite, de pildă aţi schimbat perdelele acum un an, mie însă îmi plăceau mai mult cele vechi, dar nici nu m-aţi întrebat. Cineva care nu vorbeşte poate avea o părere. Per-so-na-lă! adăugă trimufător zâmbind şugubăţ şi puţin obraznic. De câte ori careva încerca să intervină, Irina ţipa strângând pumnişorii cu supărare: Să nu vorbeşti! Să nu cumva să vorbeşti! Acum e rândul meu!!! Uite, de pildă fotografia asta nu-mi place, niciodată nu mi-a plăcut. Apoi i se adresă mamei: Ai grijă cu mâncarea să nu faci ca data trecută când ai sărat-o prea tare, doar ţi-a spus şi tata. Şi vezi, să nu dea în foc! Mamă, continuă Irina, tu să râzi mai des, îmi place cum râzi. Sună ca un cântecel. Şi nu mai fi tristă, eşti frumoasă numai când zâmbeşti. Tati, tu de ce nu stai mai mult cu noi? Iar tu, Vlad, ai putea să te joci cu mine, chiar dacă nu vorbesc! spuse întorcându-se spre fratele ei mai mare. O ascultau uluiţi, muţi de uimire. Irina vorbi ca într-un delir zece ore în şir fără să lase pe nimeni să spună nimic. Vlad apucase să-i şoptească mamei pe furiş un: mami, de acum încolo aşa o să rămână Irina? Părea speriat, nedumerit, poate chiar uşor dezamăgit.

Fetiţa le spuse fără să-şi tragă răsuflarea toate cuvintele care se adunaseră în ea de-a lungul acelor ani. Nici unul din ei nu înţelegea cum de învăţase să vorbească atât de bine, şi nici cum se făcea că dicţia ei era atât de clară, neobişnuit de articulată pentru vârsta ei. Spre seară, după ce vorbise aproape zece ore fără oprire, Irina nu tăcu, nu se opri, ci adormi pur şi simplu în timp ce vorbea. Tocmai începuse o nouă frază când capul îi căzu pe canapea şi o luă somnul îngânând ceva, probabil următorul cuvânt.

Toate acestea durară luni la rând. Irina îşi asupri familia prin cuvinte aproape o jumătate de an. Apoi se linişti şi îşi recăpătă surâsul privind la răstimpuri tavanul alb cu nedisimulată încântare. Începu să fredoneze din nou, mai mult ca pe pentru sine. Şi clapele pianului răsunau tot mai des, învăluind întreaga casă într-un halo de sunete limpezi şi armonii ce păreau să ţâşnească însetate în sus.

De atunci ea vorbi puţin, normal, aşa cum obişnuiesc toţi copiii, cu o dicţie mult mai proastă, aproape peltic. Şi toată lumea se linişti, lucrurile reveniră la normal.

Doar Irina ştia că, vorbind mai puţin, era mai sinceră şi poate chiar mai fericită. Dar pentru că se simţise neînţeleasă, alesese să vorbească o vreme pe limba lor. A celorlaţi.